Afirmația incomodează pentru că atinge una dintre convingerile noastre cele mai intime, aceea că suntem autorii conștienți ai propriilor alegeri. Ne place să credem că preferințele ne aparțin, că opiniile sunt rezultatul reflecției și că reacțiile noastre exprimă fidel cine suntem. Totuși, o parte din ceea ce numim „eu” s-a format înainte să putem înțelege ce ni se întâmplă.

Cuvântul „programat” trebuie folosit cu precauție. Organismul uman nu execută un cod fix, scris de împrejurări. Venim pe lume cu predispoziții biologice, cu un anumit temperament și cu nevoi care fac unele experiențe mai importante decât altele. Mediul acționează asupra acestei organizări vii, iar noi participăm treptat la alegerea și modificarea mediului. Influența circulă în ambele sensuri, deși, la începutul vieții, dependența noastră este aproape totală.

Copilul învață din ceea ce i se întâmplă repetat. Descoperă dacă apropierea aduce siguranță, dacă greșeala atrage umilință, dacă exprimarea unei nevoi primește răspuns. Nu formulează teorii despre relații, dar își construiește așteptări. Mai târziu, acestea pot deveni atât de familiare încât să fie trăite ca adevăruri despre lume: „Trebuie să fiu util ca să fiu acceptat”, „Dacă mă arăt vulnerabil, voi fi rănit”, „Conflictul înseamnă că voi fi părăsit”.

Astfel, trecutul poate continua să organizeze prezentul fără să apară explicit în gândurile noastre.

Un ton ridicat, o privire sau întârzierea unui răspuns pot dobândi o semnificație care depășește situația imediată. Pentru cineva, tăcerea înseamnă odihnă. Pentru altcineva, anunță retragerea afecțiunii. Stimulul pare același; experiența psihologică diferă. Reacționăm la ceea ce percepem și la ceea ce am învățat să anticipăm.

Condiționarea devine deosebit de puternică atunci când un comportament ne oferă o ușurare imediată. Evităm o conversație dificilă și tensiunea scade. Verificăm telefonul și incertitudinea se liniștește pentru câteva clipe. Acceptăm o sarcină pe care nu o dorim și scăpăm de disconfortul refuzului. Ușurarea favorizează repetarea comportamentului, chiar dacă urmările lui ne încurcă viața.

Aici se află una dintre dificultățile schimbării, un obicei poate fi costisitor pe termen lung și eficient în următoarele treizeci de secunde. Faptul că îi înțelegem consecințele nu anulează automat recompensa imediată.

Nici inteligența nu ne scoate din această dinamică. Uneori, ea ne ajută să observăm mecanismul. Alteori, îi furnizează justificări elaborate. Putem numi „prudență” o evitare repetată sau „exigență” teama de a greși. Explicația sună coerent și ne protejează imaginea de sine, dar lasă comportamentul neatins.

Mediul social adaugă propriile recompense și sancțiuni. Învățăm ce se aprobă în familie, ce aduce prestigiu într-un grup și ce riscă să provoace excluderea. Unele convingeri sunt examinate atent. Altele sunt preluate odată cu apartenența, apoi apărate ca și cum ar fi rezultatul unei cercetări personale. Este greu să pui la îndoială o idee atunci când, odată cu ea, simți că îți pui în pericol locul printre ceilalți.

În mediul digital, această sensibilitate la răspunsul social este solicitată continuu. O notificare promite ceva încă necunoscut. O reacție publică poate confirma că am fost văzuți. Absența ei poate stârni întrebări despre propria valoare. Ajungem astfel să ne ajustăm exprimarea după răspunsurile primite, uneori înainte de a ne întreba dacă mai spunem ceea ce gândim.

Ar fi însă greșit să deducem că omul este prizonierul inevitabil al condiționărilor sale. Învățarea continuă. Putem recunoaște o asociere veche, putem verifica dacă mai corespunde prezentului și putem exersa un răspuns diferit. Schimbarea cere adesea experiențe repetate în care ceea ce anticipăm nu se confirmă sau în care descoperim că putem suporta un disconfort pe care îl credeam intolerabil.

De aceea, autocunoașterea are nevoie de mai mult decât o explicație convingătoare despre trecut. Are nevoie de observație în situații concrete, ce anume m-a activat, ce am presupus, ce am făcut și ce efect a avut? Întrebările devin utile când ne ajută să intervenim asupra unei secvențe care, până atunci, părea să se desfășoare singură.

Capacitatea de alegere este și ea dependentă de condiții. Oboseala, stresul și nesiguranța pot îngusta posibilitatea de a reflecta înainte de a reacționa. Este mai greu să răspunzi deliberat când toate resursele sunt consumate pentru a face față zilei. A vorbi serios despre autonomie înseamnă, așadar, să luăm în calcul și condițiile în care îi cerem omului să fie autonom.

Suntem organisme biologice modelate de experiență, sensibile la stimuli și capabile să învețe. Unele răspunsuri ne-au ajutat cândva să ne protejăm, dar au rămas active după ce împrejurările s-au schimbat. Munca psihologică începe adesea exact aici, în recunoașterea faptului că o reacție poate avea o istorie de înțeles și, în același timp, poate avea nevoie să fie schimbată.

Întrebarea „De ce sunt așa?” capătă atunci o continuare practică: „Ce pot face diferit când această situație se repetă?”